See this text in
După cucerire, conform dreptului roman, întreg teritoriul provinciei Dacia a devenit ager publicus, adică era la dispoziţia împăratului. Din informaţiile care s-au păstrat despre proprietatea asupra pământului în Dacia rezultă că, încă de la început, cea mai mare parte a pământului a fost distribuit veteranilor şi coloniştilor. Cea mai veche împărţire din ager publicus a fost făcută prin 108/109 p. Ch. cu ocazia întemeierii coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Teritoriul Ulpiei Traiana a fost măsurat şi împărţit în parcele (centuriatio), care în mod teoretic, trebuie să fi fost loturi dreptunghiulare de câte 100 iugera duble, adică de 200 de iugera fiecare. Pământul astfel măsurat a fost distribuit veteranilor, prin tragere la sorţi. Mărimea lotului depindea de gradul pe care îl avusese în armată veteranul. Nu avem, din păcate nici o urmă concretă lăsată de această centuriaţie. Nu există nici o dovadă că o parte a pământului din teritoriul Ulpiei Traiana ar fi fost lăsat indigenilor daci. Prin adsignatio coloniaria pământul a trecut din proprietatea imperială în proprietate privată cu drept deplina al celor colonizaţi, devenind, ager privatus optimo iure. După Traian nu s-a mai acordat pământ soldaţilor din legiuni (missio agraria) la ieşirea din armată şi nu s-au mai întemeiat colonii de veterani. Pământul va fi înlocuit cu o sumă de bani (missio nummaria). În vremea lui Traian şi a urmaşilor săi s-a împărţit pământ din ager publicus şi altor cetăţeni şi veterani, prin atribuire individuală (adsignatio viritim), în diferite părţi ale provinciei. Aceştia primeau, juridic, doar drept de folosinţă asupra pământului (possessio). Alte pământuri au fost vândute grupurilor de cetăţeni romani, sau peregrinilor. Pe măsură ce s-au dezvoltat alte aşezări devenind oraşe, s-au format alte teritorii urbane.
Aşa cum arătam la discuţia despre aşezările din mediul rural al Daciei, prezenţa indigenilor este slab documentată în zona puternic urbanizată şi colonizată din vestul Daciei. Comunităţi indigene sunt atestate doar în zona estică, neurbanizată şi slab colonizată. Ceea ce putem însă observa este faptul că aceste comunităţi nu trăiau alături de colonişti romani în aceeaşi aşezare şi se aflau la mare distanţă de oraşele romane. Nimic nu aminteşte de marile aşezări indigene dacice dinainte de cucerirea romană, care erau mari centre economice, cu ateliere diverse, chiar şi monetare. Lipsa fortificaţiilor şi a locuinţelor prestigioase arată că ele nu jucau nici un fel de rol administrativ în noua reţea romană.
Referitor la populaţia indigenă s-a emis ipoteza că după cucerire ea a fost dislocată cu forţa de către romani din zonele muntoase şi strămutată în alte locuri de către trupele romane. De altfel, mutări forţate în masă în interiorul unei provincii nu sunt atestate în alte locuri şi nu constituiau o practică a autorităţilor romane. În Hispania se cunoaşte o scrisoare a lui Vespasian către oraşul Sabora, împăratul sancţionând o mutare în câmpie, dar din text nu rezultă că aceasta ar fi fost făcută la cererea, sau din voinţa împăratului. Că această prezumţie este lipsită de şanse de a se confirma este dovedit de faptul că arheologic nu s-au înregistrat mari mişcări de populaţie, nefiind cunoscută nici o aşezare indigenă din epoca romană a cărei începuturi să dateze cu siguranţă imediat după cucerire pe un nou amplasament. Dar cum se explică atunci absenţa indigenilor în epoca romană din fertila vale a Mureşului ? Argumentul principal al celor care susţineau dislocările forţate ale populaţiei indigene era scena finală a Columnei, unde daci cu animale sunt însoţiţi de soldaţi romani, fiind strămutaţi din munţii Sarmizegetusei. Că o asemenea interpretare este exclusă este astăzi evident, fiind ilogică, ea nefiind susţinută de către cei care se ocupă de interpretarea scenelor Columnei. Sensul desfăşurării scenelor finale care coincide cu sensul de citire a succesiunii evenimentelor, arată că direcţia spre care erau escortaţi locuitorii indigeni şi animalele lor, adică spre dreapta, era extremitatea nordică a provinciei (fiind ultima scenă a războiului), probabil, fiind deportaţi dincolo de frontiera romană.
Rezumând, reţeaua de aşezări a epocii romane în Dacia este total diferită de cea a epocii târzii a fierului, iar populaţia indigenă nu este prezentă în aceste zone, nici în aşezări proprii nou întemeiate, nici în aşezările coloniştilor.
În teritoriul Ulpiei Traiana Sarmizegetusa şi apoi a altor oraşe vor apare proprietăţile funciare mici şi mijlocii ale veteranilor şi coloniştilor împroprietăriţi din ager publicus, cunoscute sub numele de villae. În unele dintre acestea s-a descoperit ceramică lucrată cu mâna de tip tradiţional, presupunându-se că ea a aparţinut indigenilor.
Studiind mediul rural al vilelor, J. T. Smith a subliniat asemănările dintre proprietăţile rurale din Dacia, Pannonia şi Moesia, bazate, în special, pe dimensiunile lor. Partea urbană, casa propriu-zisă, nu este prea mare şi nici prea somptuoasă, de obicei având încăperi mici. Există evident o mare diferenţă între vilele din Dacia şi cele din Italia şi provinciile vestice. Autorul citat a încercat să explice aceste diferenţe pe baza unei tradiţii locale în construcţii. Această ipoteză hazardată, nu ţinea seama de tipul de habitat şi de modelul social preroman al Daciei din epoca târzie a fierului. Recent, I. Oltean, preluând mecanic prezumţia teoretică eronată a lui Smith, a sugerat existenţa unor rădăcini locale pentru arhitectura vilelor, deşi nu există nici o dovadă concretă în acest moment. Cum partea vilelor destinată locuinţei proprietarului este din punct de vedere architectural o construcţie de tip urban, ar însemna, în ipoteza menţionată, că şi unele case din oraşe ar putea avea planuri preluate din mediul local, preroman. Unul dintre argumentele folosite, un plan de locuinţă din aşezarea getică de la Popeşti, din Câmpia Munteniei (regiune care n-a făcut parte niciodată din Dacia, ci temporar între 102-117 p. Ch. din Moesia Inferior), este irelevant ca analogie pentru Dacia romană, nu doar datorită mediului cultural diferit ci şi datorită cronologiei. Aşezarea getică de la Popeşti a fost distrusă definitiv cândva în prima jumătate a secolului I p. Ch. când romanii îşi stabiliseră frontiera pe Dunăre, cu aproape un secol înainte de cucerirea Daciei. Aşadar orice influenţă preluată de acolo în Dacia romană este exclusă.
Prin urmare, deosebirea dintre vilele din Dacia şi cele din alte provincii este în primul rând o deosebire de ordin cantitativ, o chestiune de structură socială, a unui mediu mai puţin prosper economic decât în alte provincii. Nici în domeniul vilelor civilizaţia romană nu s-a intersectat în Dacia cu civilizaţia indigenilor. Indigenii au putut fi prezenţi în villae ca sclavi casnici, sau forţă de muncă liberă, aşa cum dovedeşte ceramica tradiţională lucrată cu mâna găsită în unele dintre ele.
În Dacia romană nu au fost identificate proprietăţi funciare de dimensiuni mari, aşa-numitele latifundii. Doar 11-12 dintre villae au fost cercetate arheologic. Singura construcţie care ar putea sugera o mare proprietate este cea de la Dalboşeţ, din Banat. Aici a fost identificată o clădire de piatră cu dimensiunile de 80 x 85 m şi cu circa 40 de încăperi. Lipsa materialului arheologic face ca datarea şi destinaţia acestei clădiri să fie încă incerte. În rest, proprietăţile par a fi între 200 şi 1000 de iugera, ceea ce le plaseză în categoria proprietăţilor funciare mici şi mijlocii. Zona principală de răspândire a acestor villae este Dacia Superior şi Porolissensis, mai ales în jurul oraşelor Sarmizegetusa, Napoca şi Apulum. Mult mai puţin sunt prezente în Dacia Inferior şi lipsesc în estul Transilvaniei. Prin urmare aria de răspândire coincide cu zona urbanizată şi colonizată a provinciei.
Perioada lor de maximă prosperitate pare să fie epoca Severilor. Aceste villae sunt situate în văi, sau pe terasele dealurilor, aproape de o apă, în apropierea drumurilor. Ele nu sunt, de obicei, la prea mare distanţă de oraşe, sau castre. După planul clădirilor, numărul şi poziţia acestora pot fi majoritatea încadrate în tipul “cu clădiri dispersate în interiorul unei incinte” (aşa-numitul tip C în clasificarea lui Henning).
Vilele din Dacia erau locuite tot timpul anului, situaţiile în care proprietarii locuiau o parte din an în oraşe, fiind mai puţine.
Proprietăţile de tip villa din Dacia erau în primul rând mici unităţi de producţie agricolă. Randamentul lor nu putea fi prea ridicat, iar contribuţia producţiei lor pentru piaţă reprezenta doar o importanţă locală, fiind destinate mai ales consumului propriu. Aspectul clădirilor şi inventarul nu sugerează o mare prosperitate. Numărul de monede descoperite este extrem de mic, ceea ce pare să confirme această imagine. În villaele cercetate s-au descoperit între 1 şi 5 clădiri anexe, ce erau folosite ca hambare, grajduri, ateliere, sau puteau fi, uneori locuinţe ale personalului auxiliar.
În unele dintre ele există indicii cu privire la practicarea unor meşteşuguri. Astfel, la Hobiţa, în teritoriul Sarmizegetusei, se presupune că exista un cuptor de ars cărămizi, pe baza celor 11 ţigle cu stampila LDP găsite într-un turn, care era, probabil, şi locuinţa unui villicus.
Tot pe teritoriul actualului sat Hobiţa este cunoscută cărămidăria lui M. Servius Donatus (MSD) şi el un proprietar rural. La Peşteana, villa avea un cuptor de olărie şi s-au găsit tipare pentru turnat vase ce imitau ceramica terra sigillata. La Deva s-au găsit câteva râşniţe de piatră neterminate. Aşadar, în stadiul actual al cercetărilor, contribuţia proprietăţilor de tip villa la economia provinciei pare modestă. Ele nu sunt importante centre de producţie, atelierele cunoscute având, mai degrabă caracter casnic.
Informaţiile pe care le avem despre sanctuare în villae sunt indirecte, provenind, în special, din inscripţii. În villa de la Ciumăfaia (jud. Cluj) s-au găsit 6 altare votive dedicate pentru: Fortuna Conservatrix, Juno Regina, Apollo, Mercurius, Minerva şi Hercules Magusanus. La Dezmir (jud. Cluj) în ruinele unei clădiri romane s-a găsit un mic altar dedicat lui Silvanus, iar la Ciumăfaia pentru Silvanus Domesticus.
În încăperea unde a fost găsită ultima piesă, s-au găsit şi resturi de tencuială pictată, fiind presupusă existenţa unei mici capele de cult. În villa de la Deva (jud. Hunedoara) s-a găsit statueta de bronz a unui lar.
Dintr-o posibilă villa de la Peştişul Mare (jud Hunedoara) se cunoaşte o inscripţie dedicată lui Iupiter Optimus Maximus.
Tot dintr-o zonă cu ruine romane, la Hăţăgel (jud. Hunedoara), aproape de Sarmizegetusa se cunosc două inscripţii dedicate Fortunei şi Fortunei Praenestina. În fine, arheologii din secolul XIX scriu că la Valea Sângeorgiului (jud. Hunedoara) au găsit într-o clădire cu numeroase sculpturi fragmentare şi inscripţii votive, identificând acolo un centru de cult, fără a oferi însă alte informaţii. Aşadar, imaginea despre sanctuarele din villae este extrem de slab conturată, acesta fiind stadiul actual al cercetărilor din Dacia romană.
În privinţa proprietarilor, principalele informaţii provin din cercetarea arheologică a zonei numită pars urbana, adică acele complexe constructive destinate a fi locuinţa proprietarului şi din inscripţii. Locuinţele, în general, nu sunt prea mari, cu excepţia celei de la Dalboşeţ (jud. Caraş-Severin).
Aveau ziduri de piatră, dar şi pereţi de lemn fiind alcătuite din câteva încăperi şi acoperiş de ţiglă. Unele încăperi erau simplu podite cu lut, iar mai rar existau şi pavimente din dale de cărămidă, sau opus signinum ca la Sâtămărie Orlea (jud. Hunedoara). În unele cazuri existau şi instalaţii de încălzire şi băi. La Aiud (jud. Alba), Deva (jud. Hunedoara) şi Mănerău (jud. Hunedoara) faţada locuinţelor era dotată şi cu portice, iar la Gîrbău (jud. Sălaj), Ciumăfaia (jud. Cluj) şi Apahida (jud. Cluj) clădirile aveau una sau mai multe abside exterioare.
În majoritatea acestor villae proprietarii locuiau permanent, doar în puţine cazuri fiind clar că ei locuiau în oraş, folosind casa de la ţară doar ocazional, vara, cum este situaţia în villa de la Ciumăfaia (jud. Cluj), sau la Hobiţa (jud. Hunedoara).
În special după divinităţile menţionate în inscripţii, proprietarii erau veterani şi colonişti romani, majoritatea din prima generaţie care a fost colonizată. Dintre proprietarii cei mai interesanţi se remarcă cel al villei de la Ciumăfaia, Aelius Iulius veteranus ex centurione care primise aici pământ la sfârşitul carierei militare. Fiul său P. Aelius Maximus, şi el militar, a ajuns pe Rin şi trecând prin toate gradele unui cavaler, a fost decurio, duumvir quinquennalis şi flamen în colonia Napoca. Evident că el stătea în oraş, folosindu-şi locuinţa din villa doar ocazional, ca vilegiatură.
După cucerirea romană, teritoriul Daciei - transformat în ager publicus - a fost distribuit prin parcelare coloniştilor şi veteranilor din legiunile care au luptat în război. Ulterior acestei distribuţii de terenuri în masă, s-au mai făcut pe teritoriul Daciei numai atribuiri individuale de loturi,dar cu un statut juridic inferior împroprietăririi iniţiale.
În privinţa locuitorilor autohtoni ai provinciei, aceştia par să fie absenţi în zona puternic urbanizată a provinciei, în care au fost identificate şi majoritatea villae-lor rusticae. Absenţa lor din regiunile cele mai fertile ale provinciei poate fi explicată printr-o eventuală deportare la sfârşitul războiului. Comunităţile de autohtoni identificate n estul Transilvaniei au pretenţii modeste şi par a fi în afara sistemului economic şi administrativ provincial.
Villae-le rusticae din Dacia sunt, in majoritate cazurilor cercetate, proprietăţi de dimensiuni mici sau mijlocii, fără legături directe cu aşezările pre-romane de tip rural. Mărimea şi numărul lor redus a fost influenţat de condiţii economice specifice ale provinciei. Până acum au fost cercetate arheologic 11 sau 12 asemenea villae, în mare majoritate mici sau mijlocii, cu mai multe clădiri în interiorul unei incinte. Rolul economic al acestora era preponderent agricol, dar a fost identificată şi o modestă producţie meşteşugărească menită să satisfacă nevoile interne ale gospodăriei şi un comerţ local limitat.
Informaţii despre viaţa spirituală în cadrul acestor complexe ne sunt oferite de descoperirile de altare votive, inscripţii şi statuete de divinităţi făcute în villaele cercetate până în prezent, care reflectă originea proprietarilor şi statutul lor în societate. Majoritatea făceau în general parte din clasa mijlocie a provinciei, dar există şi excepţii - personaje înalte în viaţa provincială care locuiau mai ales în oraşele în care îndeplineau funcţii publice şi care foloseau locuinţa de la ţară numai ocazional,ca loc de vilegiatură. De fapt în aspectul şi dotările acestei locuinţe se reflectă statutul social al proprietarului.
J. Henning, Südosteuropa zwischen Antike und Mittelalter, Berlin, 1987 (Schriften zur Ur und Frühgeschichte 42).
I. Mitrofan, Villae rusticae pe teritoriul Sarmizegetusei, în Sargetia, XI-XII, 1974-1975, p. 291-297.
I. Mitrofan, Villae rusticae în Dacia Superioară (I), în ActaMN, X, 1973, p. 127-150.
I. Mitrofan, Villae rusticae în Dacia superioară (II), în ActaMN, XI, 1974, p. 41-59.
J. Percival, The Roman Villa. An Historical Introduction, London, 1976.
D. Popa, Villae, vici, pagi. Aşezările rurale din Dacia romană intracarpatică, Sibiu, 2002.
Coriolan Opreanu