Monumentele funerare din Dacia romană

Nu s-au găsit urme de înmormântare dacice din perioada Latene târzie, epoca dezvoltării regatului dac. Această absenţă a făcut imposibilă vreo legătură directă între practicile funerare anterioare şi cele existente în provincia romană Dacia. În aceste condiţii, se poate spune fără reţinere că monumentele funerare din Dacia au fost produsul noii societăţii a provinciei. Tipurile folosite, metodele de realizare, forma şi dimensiunile au fost determinate de originea coloniştilor, de statutul lor social şi de influenţa modelor vremii.

Importanţa studierii monumentelor din Dacia pentru înţelegerea tabloului social complex al provinciei este determinată de importanţa pe care o avea asigurarea formelor exterioare ale respectu

lui faţă de morţi în societatea epocii. În această privinţă trebuie menţionate şi collegia funeraticia existente. Aceste asociaţii profesionale îndeplineau şi atribuţia de întrajutorare în caz de deces subvenţionând cheltuielile sau punând la dispoziţia membrilor mausolee comune.

Tipuri de monumente funerare din Dacia romană:

În provincia nord-danubiană au fost identificate aproape toate variantele de monumente funerare specifice lumii romane danubiene. Ele demonstrează la rândul lor gradul de integrare a provinciei în structurile artistice şi mentale ale Imperiului în sec. II-III p. Chr. Vom încerca mai departe trecerea în revistă a construcţiilor funerare, de la structurile ample – mai rar întâlnite şi prin urmare mai puţin documentate în Dacia – la monumentele simple, mai accesibile studiului prin multitudinea lor.

Unul dintre cele mai răspândite forme de delimitare a spaţiului funerar de cel profan l-a reprezentat incinta funerară. Apărută în ultimul veac al Republicii ea s-a generalizat la începutul Principatului. Delimitarea perimetrului se făcea fie prin intermediul unui şir de pilaştri, fie printr-un zid delimitat de “pilaştri de colţ” care luau uneori înfăţişarea unor altare.

Asemenea incinte au existat în Dacia, ca şi în restul provinciilor vestice ale Imperiului. Ele au fost însă de multe ori interpretate ca alt tip de structură la data publicării lor. Astfel, incinta funerară de la Valea Draşcovului , cimitirul vestic al Sarmizegetusei, a fost considerată iniţial un mausoleu. În interiorul său au fost descoperite mai multe sarcofage de cărămidă, unul de andezit şi fundaţiile a două monumente dintre care unul era probabil o ediculă .

O altă incintă funerară este aşa-zisa “vilă suburbană” din zona necropolei estice a Sarmizegetusei. Interpretarea iniţială este subminată de absenţa materialului arheologic care să dovedească existenţa unei clădiri. De fapt aici există două incinte funerare suprapuse, una dintre ele cuprinzând şi fundaţia statuii funerare feminine descoperite anterior în aceeaşi zonă.

Descoperirea în mai multe localităţi romane din Dacia a unor elemente arhitectonice specifice incintelor funerare pledează pentru răspândirea acestora în centrele importante ale provinciei. Au fost identificaţi pilaştri de colţ la Apulum, Potaissa şi Gherla şi lei funerari pe semicoloană la Micia, Apulum şi Potaissa.

Incintele funerare mai vaste puteau deveni adevărate grădini sepulcrale, aşa cum sunt ele atestate la Pompei sau la Roma. În Dacia o inscripţie versificată de pe un sarcofag de la Romula pare să indice existenţa unei asemenea grădini care va fi adăpostit mormântul lui Aelius Iulius Iulianus, decurion, edil şi quaestor al coloniei.

Un alt tip de structuri funerare de prestigiu îl reprezintă mausoleele, construcţii ample care prin aspectul lor exterior imită forma templelor sau a locuinţelor. Mausoleele care imită forma templelor clasice erau în general destinate personalităţilor de rang senatorial sau ecvestru, aşa cum o indică exemplele de la Roma sau Ostia. Este foarte puţin probabil ca asemenea construcţii să fi existat în Dacia Romană. În schimb, celălalt tip de mausolee, cel oecomorf construit de la Traian înainte din cărămidă, poate fi identificat şi în această provincie prin intermediul tipurilor de inscripţii funerare care îi sunt specifice.

Astfel, inscripţiile amplasate deasupra intrării în mausolee sunt de mari dimensiuni şi se referă prin conţinutul lor la toţi membrii familiei care odihnesc în construcţia respectivă. Cu un grad ridicat de certitudine au fost identificate ca plăci de mausoleu câteva inscripţii de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Una dintre acestea menţionează ridicarea de către Aelia Adiuta şi fiii săi a unui monument sau edificiu funerar pentru sine şi soţul său (IDR III/2, 371). Este vorba despre o familie de cavaleri din elita coloniei.

Şi alte inscripţii din Sarmizegetusa, menţionate de diferiţi copişti dar pierdute azi din păcate, par a fi împodobit intrarea unor mausolee aparţinând înaltei societăţi din Sarmizegetusa (IDR III/2, 370, 379 şi 411).

Un alt tip de inscripţie a cărei prezenţă indică existenţa unui mausoleu care să o adăpostească este reprezentat de plăcile de locullus. Menirea acestora era de a obtura nişa de mici dimensiuni din interiorul mausoleului în care era depusă urna cu cenuşa defunctului. În Dacia există mai multe asemenea plăci de marmură, recognoscibile după dimensiuni şi text. Există cazuri de plăci de locullus care par sa fi închis o nişă comună pentru două urne funerare.

Multitudinea de inscripţii de acest tip descoperite la Sarmizegetusa şi care sunt comemorează liberţi şi sclavi imperiali sau familiile lor indică existenţa în colonia care era sediul administraţiei financiare în provincie a unui mausoleu colectiv aparţinând familiae Caesaris. Nu numai aceştia preferau mausoleele oecomorfe ca locuri de veci; au fost găsite mai multe plăci de locullus ale unor personaje aparţinând clasei mijlocii a provinciei. Este cazul inscripţiei IDR III/2, 427, care menţionează pe un anume Macrinus, probabil negustor din Augusta Treverorum, de înmormântarea căruia s-au îngrijit doi tovarăşi cu nume celtice.

Alte plăci de locullus atestă preferinţa pentru acest tip de înmormântare şi existenţa mausoleelor familiale şi în rândurile clasei mijlocii. Este de asemenea posibil ca acele collegia funeraticia menţionate mai devreme să fi dispus de monumente de acest fel comune pentru membrii lor.

Ultimul tip de inscripţii care atestă prezenţa mausoleelor funerare în Dacia îl reprezintă plăcile de arcosolium.

Mausoleul oecomorf din cărămidă apare la Roma în vremea lui Traian ca formă predilectă de monument funerar pentru sclavii şi liberţii imperiali. El a fost preluat în Dacia de aceeaşi categorie de funcţionari iar ulterior şi de clasa mijlocie. Odată cu creşterea ponderii inhumaţiei faţa de incineraţie în vremea Severilor înmormântarea în mausolee a început să fie preferată şi de membrii înaltei societăţi provinciale, mai ales când acestea erau construite în cimitirul propriei villae şi nu în cel urban. Sicriele cu trupurile defuncţilor erau depuse în nişe care erau ulterior obturate cu plăci de marmură de dimensiuni apropiate de cele ale unui capac de sarcofag, al cărui design de fapt îl şi imitau. Aceste plăci de arcosolium erau decorate cu

motive vegetale sau personaje din cortegiu funebru şi aveau inscripţionat epitaful individual al personajului înmormântat în nişa respectivă.

Deosebit de interesante sunt de asemenea şi mausoleele tumulare. De origine elenistică, ele au fost preluate de romani în sec. I a. Chr, mai întâi de senatori, apoi de cavaleri în sec I p. Chr. Ulterior ele încep să iasă din preferinţe la Roma, dar devin populare în provinciile apusene în sec. II, mai ales acolo unde exista o tradiţie tumulară anterioară ocupaţiei romane. Sub influenţa coloniştilor din zona norico-panonnică trebuie pusă apariţia acestui tip de construcţie funerară în Dacia, din care se cunosc până acum două exemple.

Primul a fost descoperit în prima jumătate a sec. XX la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Este vorba despre o construcţie circulară cu un diametru de 21 m, formată dintr-o substrucţie foarte puternică din pietre de râu şi mortar şi o elevaţie care , conform descoperitorilor monumentului, nu depăşea probabil înălţimea de 1 m. Din aceasta s-au păstrat două şiruri de piatră calcaroasă, curbate pentru a forma un arc închis şi legate între ele pe orizontală prin intermediul unor scoabe de fier prinse cu plumb topit.

Aspectul neîngrijit al feţelor interioare ale blocurilor de calcar, ca şi prezenţa în interiorul mausoleului a unui strat de umplere din lut, pledează pentru natura tumulară a mausoleului. Conform inscripţiei găsită anterior la faţa locului, acesta i-a aparţinut lui Q. Aurelius Tertius, decurio et flamen coloniae Sarmizegetusae. (IDR III/2, 388). Personajul mai apare şi într-o altă inscripţie datată în 142, (CIL III 1448), fapt care plasează ridicarea construcţiei funerare la jumătatea secolului II p.Chr. Deoarece interiorul acesteia a fost răvăşit de căutători, mormântul principal nu a mai putut fi identificat iar din monumentul funerar propriu-zis nu a mai rămas decât inscripţia mai sus amintită şi un con de pin gigantic.

Celălalt mausoleu tumular cunoscut în Dacia a fost descoperit recent în zona Alburnus Maior (Roşia Montană).Zidul circular cu un diametru de 9 metri este compus din două asize suprapuse pe un soclu din blocuri fasonate construit pe o fundaţie de piatră spartă. Blocurile care alcătuiesc zidul sunt legate între ele cu ajutorul unor scoabe de lemn în “coadă de rândunică”.

Găsirea in situ a unor porţiuni din cele două asize, a unor blocuri de cornişă, precum şi a unor elemente arhitectonice din monumentul funerar propriu-zis au permis reconstituirea construcţiei funerare.

În interior au fost descoperite două morminte principale cu sarcofage de cărămidă.

Un alt tip de construcţii funerare îl reprezintă ediculele. Ele sunt construcţii templare ridicate pe un soclu care, de obicei, avea inscripţionat epitaful defunctului. Imaginea sa, fie ea statuie sau relief, era punctul central al ediculei. Absenţa din Dacia a unor inscripţii funerare săpate pe blocuri de piatră nu poate fi un argument pentru inexistenţa ediculelor monumentale. Îi stau împotrivă coronamentele gigantice în formă de pinea descoperite şi multitudinea de statui funerare găsite mai ales în centrele importante ale provinciei.

Statui funerare în Dacia

Absenţa unor elemente atribuibile în mod clar unor edicule monumentale ridică numeroase semne de întrebare. Ea poate fi pusă într-o oarecare măsură pe seama construirii acestora din piatră de râu sau cărămidă, având doar coloanele şi părţi din antablament din marmură. Dintre acestea au fost descoperite în Dacia pilaştri decoraţi cu divinităţi sau motive vegetale la Napoca şi un fronton de tip sirian cu o protomă a Medusei la Porolissum.

Situaţia diferă în cazul ediculelor simple, care sunt suficient de bine atestate în Dacia. Ele sunt simplificate în primul rând prin înlocuirea statuilor cu reliefuri reprezentând imaginea defuncţilor. Tranziţia de la ediculele cu baldachin la cele simple este ilustrată mai ales de monumentele care cuprindeau reliefuri profunde, în mărime naturală, flancate probabil de colonete.

Des întâlnit este edicula în antis, lipsită de coloane şi care adăposteşte relieful mai puţin pronunţat al defunctului. Pereţii laterali ai acestora erau decoraţi pe cant cu motive vegetale simple, cum este cazul ediculei de la Micia. Aceasta se remarcă şi prin relieful aplatizat, repetat şi pe pereţii laterali ai monumentului.

Repartiţia în teritoriu a descoperirilor de edicule sau de monumente constitutive ale acestora indică predilecţia pentru acest tip de monument în zonele în care descoperirile de statui funerare sunt rare, şi anume în apropierea castrelor auxiliare. Aceasta, ca şi vestimentaţia mai puţin formală a personajelor reprezentate în reliefuri, pare să indice predilecţia pentru acest tip de monument funerar în rândurile veteranilor şi a membrilor mai avuţi ai clasei mijlocii.

Cel mai simplu monument păstrat până azi rămâne stela funerară. Frecvenţa sa prin comparaţie cu construcţiile funerare mai sus amintite atestă o mai mare accesibilitate şi oferă numeroase exemple de artă funerară provincială. Imagistica stelelor funerare cuprinde mai multe teme predilecte, cum ar fi portretele defuncţilor, banchetul funerar, reprezentarea unor simboluri care să facă aluzie la profesia decedatului, ornamentele şi simbolurile zoomorfe sau vegetale.

Mihaela Mihalachi

Imagini: Sorana Mişca, Stanca Pitner

Bibliografie:

D. Alicu, C. Pop, V. Wollmann, Figured Monuments from Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Sarmizegetusa Monograph 2, în BAR Int. Ser. 55, Oxford, 1979

H.Daicoviciu, D.Alicu, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Bucureşti, 1984

O. Floca, Sisteme de înmormântare din Dacia superioară romană, în Sargetia 1, 1941

O. Floca, Wanda Wolski, Aedicula funerară din Dacia Romană, în BMI 42/3

Funeraria Daco-Romana, coord. M. Bărbulescu, Cluj-Napoca, 2005

Patrimoniul cultural al Romaniei. Transilvania, Cluj-Napoca 2004

M. Simion, V. Apostol, Decebal Vleja, Alburnus Maior II, The Circular Funeral Monument, Bucureşti, 2004

R. Slotta, V. Wollmann, I. Dordea_Silber und Salz în Siebenbürgen, Bochum, 2002

L. Ţeposu-Marinescu, Despre edicula funerară din Dacia romană, în SCIVA 25/3, 1974