See this text in
Provincia Dacia a reprezentat ultima cucerire europeană a Imperiului Roman.
Ea a devenit primul teritoriu roman situat mult spre nord faţă de graniţa romană
tradiţională de pe Dunăre din secolul I p. Ch. Provincia a fost întemeiată
de către împăratul Traian în anul 106 p. Ch., după înfrângerea regatului dacic
în urma a două expediţii dificile: prima în anii 101-102 p. Ch. şi cea dea doua între 105-106 p.
Ch.
Regatul dacic condus de ultimul sîu rege Decebal, fusese un stat barbar cu o structură asemănătoare monarhiilor orientale, ajuns un nivel social şi politic niciodată atins de celţi, sau de germani în vestul Europei. De aceea, noua provincie Dacia va avea câteva caracteristici originale, care fac diferenţa atunci când ea este comparată cu celelalte provincii europene ale Imperiului Roman.
Teritoriul Daciei traiane a fost aproximativ acelaşi cu cel al fostului regat
dacic, deoarece romanii au cucerit un adversar cu frontiere statale bine definite,
cuprinzând
unele regiuni de astăzi ale României ca, Banatul şi Transilvania spre vest
şi vestul Olteniei spre sud-est. Alte teritorii de la nordul Dunării cucerite
de romani cu câţiva ani mai devreme, ca Muntenia, estul Olteniei şi colţul
sud-estic al Transilvaniei
au fost incluse în provincia Moesia Inferior. Dacia lui Traian avea o armată
compusă din trei legiuni, iar guvernatorul ei era un fost consul de la Roma.
Frontierele Daciei romane nu erau apărate de frontiere naturale. Pe linia de
demarcaţie au fost
construite castre auxiliare, care aveau rolul de a bloca căile de acces spre
interiorul provinciei, în timp ce legiunile au fost aşezate mai în spate, spre interior. Dacia a fost
o provincie cu un pregnant caracter militar. Rolul ei principal era separarea
lumii barbare, mai ales pe sarmaţii iazigi din Câmpia vestică a Tisei de rudele
lor, sarmaţii roxolani din stepele de la nordul Mării Negre.
Prima modificare administrativă a avut loc după moartea lui Traian. Atunci Dacia a fost puternic atacată de oe coaliţie barbară, condusă de iazigi. Această populaţie era supărată că o parte a teritoriului pe care îl controlau fusese anexat cu forţa de către regele dac Decebal, iar Traian nu l-a restituit iazigilor, ci l-a inclus în cadrul Daciei, după cum relatează istoricul roman Cassius Dio. Acest teritoriu trebuie să fi fost situat undeva în Câmpia de Vest, probabil la nord de râul Mureş. Acesta a fost, probabil, principalul motiv al războiului pe care ei l-au declanşat în anul 117 p. Ch. Dup lupte grele, noul împărat Hadrian a hotărât în anul 119 p. Ch. să reorganizeze provincia Dacia traiană. El a retars trupele romane din Câmpia de Vest, lăsând-o în întregime iazigilor şi mutând frontiera vestică mai în spate, până în zona deluroasă înaltă di preajma Carpaţilor Occidentali. La fel a procedat şi în sud-est, abandonând Câmpia Munteniei şi sudul Moldovei, ce aparţinuseră Moesiei Inferior. Din restul teritoriilor cucerite de Traian la nordul Dunării Hadrian a creat trei Dacii: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis spre nord-vest. O singură legiune rămânea la nordul Dunării, a XIII Gemina la Apulum în Dacia Superior. Noi castre şi noi trupe auxiliare au fost aşezate să vegheze noile frontiere.
O nouă schimbare a fost necesară abia pe timpul lui Marcus Aurelius, în vremea războaielor marcomanice. În anul 168 p. Ch. a fost adusă la Potaissa, în Dacia Porolissenis, o nouă legiune. Mai târziu, cele trei Dacii au primit noi denumiri: Apulensis (în loc de Superior), Malvensis (în loc de Inferior), în timp ce Porolissensis a rămas neschimbată. Din acest moment, din nou cele trei provincii sunt sub o comandă militară unică a unui guvernator ce fusese consul la Roma şi îşi avea comandamentul la Apulum.
Această situaţie a continuat, fără a ne fi cunoscute schimbări, până la sfârşitul stăpânirii romane în Dacia, în timpul lui Aurelian, când armata şi administraţia romană au fost transferate la sud de Dunăre (anul 271 p. Ch.). Acolo, dintr-o parte a Moesiei, Aurelian a creat o nouă Dacie (Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea).
Dovezile privind prezenţa indigenilor daci în teritoriul noii provincii
sunt mult mai puţine decât în cazul ilirilor, tracilor, celţilor, sau germanilor,
populaţii băştinaşe din alte provincii romane, mai demult constituite. Nu se
cunoaşte nici măcar un nume de divinitate dacică în cele peste 4000 de inscripţii
latine descoperite în Dacia, iar numele de persoane sunt rar atestate (un singur
exemplu sigur).
Din punct de vedere arheologic, în acest moment, nu se cunoaşte nici o aşezare sau necropolă indigenă care să fi fost folosită în continuare şi în perioada provinciei romane. Toate aşezările indigene importante au fost distruse la cucerirea romană.
În Dacia romană nu sunt atestate comunităţile indigene, organizate în alte provincii în civitates. Această situaţie deosebită poate fi explicată pe baza evoluţiei societăţii dacice indigene, care depăşise etapa tribală, atingând-o pe cea a organizării statului. Societatea tribală şi elita tribală au fost, foarte probabil, distruse cu forţa de către rege, pentru a-şi putea impune autoritatea.
Indigenii nu sunt prezenţi nici în comunităţile romane din Dacia. Mici sate şi cătune indigene au fost identificate doar spre marginile estice şi sudice ale provinciei, în preajma munţilor.
În concluzie, se poate spune că indigenii sunt slab documentaţi în oraşele romane. Este posibil ca mici grupuri să fi fost folosite ca forţă de muncă, sclavi, sau oameni liberi, pe proprietăţile agricole. Ei par să fie un grup nu prea numeros şi cu o contribuţie limitată la viaţa socială şi economică a noii provincii, fără drept de proprietate asupra pământului.
Ca provincie de frontieră cu un important rol strategic, Dacia a avut un puternic caracter militar. În epoca lui Traian, garnizoana Daciei era compusă din trei legiuni: a XIII gemina la Apulum- “Cetate”, I Adiutrix (probabil la Apulum- “Partoş”) şi a IV Flavia Felix la Berzobis.
Existau de asemenea numeroase unităţi auxiliare, aduse mai ales din provinciile vecine Moesia Superior şi Pannonia.
Sistemul de apărare se baza pe castre construite din lemn şi pământ, unite prin drumuri. Unele erau plasate mai aproape de linia frontierei, altele în linia a doua, spre interiorul provinciei. În Dacia n-a existat o linie continuă de apărare, de tipul unei bariere, ca şi în alte provincii. Castrele legiunilor erau în interiro, de-a lungul drumului militar principal.
După criza din anii 117-118 p. Ch. şi reorganizarea teritoriilor romane de la nordul Dunării, doar o singură legiune a fost păstrată în Dacia (a XIII Gemina la Apulum), în timp ce legiunea I Adiutrix a revenit la Brigetio în Pannonia Inferior, iar legiunea a IV Flavia Felix a fost transferată la Singidunum, în Moesia Superior. Noi unităţi militare auxiliare au fost aduse din Moesia Inferior pentru a supraveghea nou creata provincie Dacia Inferior. În nord, în locul vechilor unităţi auxiliare de infanterie, Dacia Porolissensis a fost întărită cu noi trupe de cavalerie, ca ala I Tungrorum Frontoniana de la Vrsec (Moesia Superior) adusă în castrul de la Ilişua, ala Siliana din Pannonia Inferior transferată în castrul de la Gilău, sau ala II Pannoniorum care staţiona în castrul de la Gherla..
În viitoarele decenii castrele auxiliare de cu fortificaţii de pământ şi lemn au dobândit ziduri de piatră. Foarte atent a fost fortificată zona Porolissum, având ca şi punct principal castrul de pe dealul "Pomet".
Nimic nu s-a schimbat până la războaiele marcomanice ale lui Marcus Aurelius. În anul 168 p. Ch., legiunea a V-a Macedonica de la Troesmia (Moesia Inferior) a fost mutată la Potaissa, în Dacia Porolissensis. Misiunea ei era şi să vegheze regiunea minelor de aur din Carpaţii Occidentali. Din nou cele trei Dacii aveau două legiuni şi o comandă militară unică, la Apulum în Dacia Superior.
Astăzi se cunosc pe teritoriul Daciei circa 104 castre auxiliare ţi legionare. Numărul soldaţilor din Dacia a fost estimat la circa 35000-40000. Sunt atestate 79 de unităţi militare.
Una dintre cele mai importante consecinţe ale cuceririi romane în Dacia a fost schimbarea radicală a tipului de habitat. Urbanizarea a reprezentat un fenomen nou şi decisiv pentru viitorul civilizaţiei în Dacia. Fostele aşezări dacice erau aşezări nucleate. Toate au fost distruse odată cu cucerirea romană şi nu există nici măcar un exemplu în care una dintre ele să fi fost reconstruită. De asemenea, nu se cunosc cazuri în care noile aşezări romane să fi suprapus unele vechi dacice.
În primii ani după crearea provinciei romane Dacia a fost întemeiată o colonie de veterani (colonia deducta) în Ţara Haţegului din sud-vestul Transilvaniei. Locul ales nu era situat prea departe de trecătoarea numită “Porţile de Fier ale Transilvaniei”, probabil numită în antichitate Tapae, unde Traian a câştigat faimoasa bătălie din 101 p. Ch. Cassius Dio relatează că împăratul a ridicat acolo un altar pentru soldaţii romani căzuţi în luptă. Colonia a fost a fost construită deasupra unui fost castru legionar de pământ şi lemn.
De-a lungul vremii au fost descoperite numeroase stampile pe ţigle şi cărămizi cu numele legiunii IV Flavia Felix. Săpăturile recente au identificat clădirea comandamentului (principia) de lemn şi multe piese de echipament militar arse.
Această situaţie este frecventă şi în cazul întemeierii altor colonii romane de veterani, cum ar fi, de exemplu, colonia fondată de Traian la Oescus, la sud de Dunăre, în Moesia Inferior, construită şi ea deasupra unui fost castru de legiune, identificat prin structuri constructive de lemn şi prin echipament militar roman. O inscripţie atestă că cel de-al doilea guvernator roman al Daciei, Decimus Terentius Scaurianus a întemeiat colonia în numele împăratului, aşa cum demontrează o monedă de bronz din anul 108 p. Ch.
Numele noului oraş era Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Sarmizegetusa fusese numele fostei reşedinţe a regilor daci, având şi o importantă conotaţie religioasă pentru daci. Ea se afla în Munţii Orăştiei, la circa 100 km depărtare şi fusese distrusă de romani în timpul războaielor de cucerire. Alăturarea acestui nume la numele împăratului era un mesaj politic semnificând faptul că noua stăpânire romană era văzută de către Traian mai mult o continuare a celei trecute şi nu o ruptură cu trecutul Daciei. Era un mesaj de pace şi toleranţă adresat localnicilor daci. Teritoriul agrar al noii colonii se întindea la început, probabil în cea mai mare parte a Banatului şi pînă în valea mijlocie a Mureşului în vestul Transilvaniei (adică în cea mai mare parte a teritoriului noii provincii Dacia). În secolul III p. Ch. colonia a primit titlul de Metropolis şi aici îşi avea sediul concilum Daciarum trium, adunarea generală a celor trei Dacii. Aici a fost recent descoperit şi cercetat singurul forum al unui oraş cunoscut ăn Dacia.
El a fost construit în epoca lui Traian. La intrare a fost găsită o inscripţie fragmentară, menţionând numele împăratului Traian, foarte asemănătoare cu cea din colonia traianică de la Thamugadi, în Numidia romană din nordul Africii.
Planul clădirii are, de asemenea, analogii apropiate cu clădirea comandamentului legiunii a III-a Augusta de la Lambaesis, tot în Africa de nord, datând şi aceasta din timpul lui Traian.
La Ulpia Traiana sarmizegetusa a fost descoperit şi sediul procuratorului financiar al Daciei Apulensis şi, alături, s-a cercetat parţial şi un mare depozit (horreum).
Un alt monument important al coloniei este amfiteatrul. Acesta a fost construit în afara zidurilor de incintă ale oraşului, la început din lemn şi piatră, fiind reconstruit mai târziu doar în piatră. Planul său a fost îngrijit trasat, fiind foarte asemănător cu cel al amfiteatrului militar al legiunii romane de la Deva (Chesters) din Britannia. El avea peste 4000 de locuri.
Tot în afara zidurilor existau mai multe temple, cum ar fi cele al lui nemesis, Aesculap şi Hygia, Liber Pater şi altele. Se cunoaşte şi clădirea unui atelier ce producea vase de sticlă şi câteva locuiţe private. Multe alte monumente au fost săpate şi reastupate în trecut, iar inscripţiile atestă şi altele încă neidebtificate pe teren.
Alte aşezări au devenit oraşe romane cu statut de municipium în vremea lui Hadrian (Napoca, Drobeta, Romula), altele în timpul lui Marcus Aurelius (Apulum I), iar altele abia în secolul III p. Ch. (Dierna, Tibiscum, Porolissum, Apulum II, Potaissa, Ampelum). Marcus Aurelius şi Commodus au oferit titlul superior de colonia pentru Napoca (colonia Aurelia), Apulum I (colonia Aurelia), în timp ce Septimius Severus a făcut colonii din Drobeta, Potaissa şi, probabil, Romula (colonia Septimia).
Sistemul roman de drumuri aparţine mai ales perioadei cuceririi şi începuturilor provinciei. În Tabula Peutingeriana sunt înregistrate trei drumuri principale, pornind de la Dunăre la Lederata, Dierna şi Drobeta. Toate trei au fost construite în epoca războaielor de cucerire.
Tot atunci el a ordonat celebrului arhitect Apollodor din Damasc să proiecteze un pod de piatră peste Dunăre la Drobeta, în faţa localităţii Pontes din Moesia Superior. Podul a fost inaugurat în anul 103 p. Ch.
O bornă de drum (milliarium) găsită la Aiton (jud. Cluj) menţionează în anii 107-108 p. Ch. drumul roman între două aşezări (vici), Napoca şi Potaissa. Era drumul imperial, cel mai important din Dacia, care venea de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa la Apulum. Ultimul său segmet ajungea până la castrul auxiliar de la Porolissum, cel mai îndepărtat centru roman pe graniţa de nord. Cele mai târzii borne de drum cunoscute menţionează repararea drumului între Apulum şi Micia în anii 251-253 p. Ch.
Multe drumuri secundare legau oraşele, satele şi castrele. Existau trei drumuri care traversau spre vest Câmpia Tisei, teritoriul din afara Imperiului Roman locuit de sarmaţii iazigi, unind Dacia cu Pannonia Inferior: cel nordic era între Porolissum şi Aquincum, pe valea Crişului Repede un alt drum pleca spre castrul de la Intercissa de pe Dunăre şi însfârşit, cel mai important şi mai folosit dintre ele pleca de la Micia pe valea Mureşului, prin Partiscum, spre Lugio, tot pe Dunăre.
Romanii au folosit şi râurile pentru transporturi. Este atestat la Apulum un collegium nautarum (asociaţie a corăbierilor) şi u collegium utriclariorum (care transportau vin şi altele).
Taxele pe mărfuri erau adunate de funcţionari numiţi conductores şi, mai târziu, procuratores. Dacia aparţinea districtului vamal Illyricum (publicum portorii Illyrici(. După anul 168 p. Ch. cele trei provincii Dacia, ca şi Moesia Inferior au fost adunate în acelaşi district vamal. Multe puncte de vamă sunt cunoscute prin inscripoţii (stationes portorii): Dierna, Micia, Drobeta, Sucidava, Partiscum, Porolissum.
Regatul dac a fost cucerit de romani după cele două campanii ale lui Traian (101-102 , 105-106 p. Chr.) şi organiozat ca o singură provincie cu un puternic caracter militar (trei legiuni). În 119 p. Chr. Hadrian a reorganizat Dacia după abandonarea unor teritorii din câmpie, creând trei provincii : Dacia Inferior, Superior şi Dacia Porolissensis, cu o singură legiune pentru toate trei. În timpul razboaielor marcomanice Marcus Aurelius a schimbat numele în Dacia Apulensis, Malvensis şi Porolissensis şi le-a subordonat unei comande militare unice deţinută de un guvernator de rang înalt (două legiuni). În 271 p. Chr. Aurelian a retras armata şi administraţia romană din Dacia.
Localnicii daci sunt foarte rar menţionaţi în izvoarele latine în timpul existenţei provinciei pentru că nu jucau un rol social important. Elite şi civitates locale sunt amândouă absente. Noii veniţi, coloniştii romani, proveniţi din toate provinciile Imperiului vor întemeia noi asezări şi ferme. Dacia era o provincie cu o puternică comunitate vorbitoare de limbă latină, strâns legată de civilizaţia provinciilor vestice ale Imperiului, aşa cum o dovedesc cele aproximativ 4000 de inscripţii, puţine fiind fiind în limba greacă sau în limbi orientale.
Dacia a avut pe parcursul întregi sale existenţe un puternic character military. În vremea lui Traian principala sa destinaţie era să despartă barbarii din Valea Tisei de fraţii săi din N Mării Negre prin intermediul celor trei legiuni. Mai târziu deşi numărul trupelor legionare a fost redus, importanţa militară s-a menţinut. Decizia lui aurelian a fost să scurteze linia de apărare şi să reinstaureze frontiera tradiţonală din secolul I p. Chr., în spatele Dunării.
Urbanizarea a fost cea mai importană şi cea mai spectaculoasă evoluţie a civilizaţiei din Dacia . Traian a fondat o singură colonie de veterani , Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Mai târziu Dacia va avea 11 oraşe romane având la început statutul de municipii iar unele evoluând ulterior la cel de colonii.
Drumuri pe uscat, utilizând podul de la Drobeta construit în 103 p. Chr. de arhitectul lui Traian Apollodor din Damasc şi peste câmpiile barbare, ca şi căile navale de pe Dunăre şi Mureş, legau Dacia de Moesia Superior, Pannonia Inferior şi Moesia Inferior. Drumul principal din provincie lega oraşele pricipale şi castrele legionare de la Dunăre la punctual cel mai Nordic de la Porolissum.
Text: Coriolan Opreanu
Hărţi şi ilustraţii : Mihaela Mihalachi şi Coriolan Opreanu
Alicu D., Opreanu C. H., Les amphithéâtres de la Dacie romaine, Cluj-Napoca, 2000.
Bogdan-Cătăniciu I., Evolution of the System of Defense Work in Roman Dacia, Oxford, 1981 (BAR, Internat. Ser. 116).
Eck W., Lobüscher T., Ein neuer Stadtplan der Colonia Ulpia Traiana Dacica Sarmizegetusa, în ZPE, 137, 2001, p. 263-269.
Étienne R., Piso I., Diaconescu A., Les fouilles du forum vetus de Sarmizegetusa. Rapport general, în ActaMN, 39-40/1, p. 2002-2003, p. 59-154.
Fodorean F., Drumurile din Dacia romană, Cluj-Napoca, 2006.
Gudea N., Der dakische Limes. Materialien zu seiner Geschichte, în JahrRGZM, 44, 1997, p. 1-113.
Gudea N., Porolissum. Un complex daco-roman la marginea de nord a Imperiului Roman II. Vama romană. Monografie arheologică. Contribuţii la cunoaşterea sistemului vamal în provinciile dacice, Cluj-Napoca, 1996.
Opreanu, C. H., Die Folgen der ersten Dakerkrieges Tarjans für die politische Lage der Gebiete nördlich der Donau, în ActaMN, 35/1, 1998, p. 187-194.
Opreanu, C H., Regiunile nord-dunărene de la provincia Dacia la apariţia limbii române (sec. II-VIII), în Istoria României. Compendiu (coord. I. A. Pop, I. Bolovan), Cluj-Napoca, 2004, p. 61-136.
Petolescu C. C., L’organisation de la Dacie sous Trajan et Hadrien, în Dacia, N. S., 29, 1985, p. 45-55.
Petolescu C. C., Les légats de Dacie sous Trajan, în ActaMN, 26-30, I/1, 1989-1993, p. 44-48.
Petolescu C. C., Auxilia Daciae, Bucureşti, 2002.
Piso I., Fasti provinciae Daciae, vol. I. Die senatorischen Amtsträger, Bonn, 1993