Oraşele romane din Dacia

See this text in

Structuri politice înainte de romani

Primele contacte dintre triburile daco-getice de la nordul Dunării şi Roma datează încă din secolul II a. Ch., o vreme în care politica romană la Dunărea de Jos nu era încă definitiv conturată. În secolul I a. Ch., şeful unui trib mai puternic, Burebista a reuşit să-şi impună prin forţă autoritatea şi asupra altor triburi, iar apoi să supună cetăţile greceşti de pe ţărmul de vest al Mării Negre şi să înainteze până spre Dunărea Mijlocie, nimicind triburile celtice al boiilor şi teuriscilor. Burebista a pus bazele unei structuri statale locale, pe care Strabon a numit-o αρχή (arhé). Burebista este numit într-o inscripţie grecească din Dionysopolis, “cel dintâi şi cel mai mare rege din Tracia”. Implicarea sa în războiul civil de la Roma de partea lui Pompeius, l-a determinat pe Caesar, după victoria de la Pharsalos asupra lui Pompeius, să plănuiască o expediţie contra dacilor. În anul 44 a. Ch. însă, Caesar a fost asasinat, iar tot cam pe atunci, se pare, şi Burebista a avut aceeaşi soartă. Strabon scrie că regatul său s-a fărâmiţat, mai întâi în patru părţi, iar mai târziu, pe vremea lui Augustus, în cinci. Cea mai puternică dintre aceste formaţiuni trebuie să fi fost cea din Transilvania şi Banat, cu centrul în munţii din sud-vestul Transilvaniei, unde se găsea sediul regal de la Sarmizegetusa. Această formaţiune şi-a consolidat puterea în a doua jumătate a secolului I p. Ch., în vremea lui Domitianus, un izvor scris numindu-l “regnum Decibali regis Dacorum”, adică regatul lui Decebal, regele dacilor. Războiul lui Domitianus contra dacilor a demonstrat dificultatea cuceririi regatului dacic şi a transfosmării sale în provincie romană. Singura soluţie pentru Imperiu, chiar în condiţiile victoriei lui Tettius Iulianus din anul 88 p. Ch., a fost transformarea lui Decebal într-un rex amicus populi Romani. O asemenea opţiune era firească în situaţia în care la nordul Dunării Imperiul nu se confrunta cu o confederaţie tribală, ci cu un regat comparabil cu fostele regate ale Macedoniei şi Pontului, iar Decebal dovedise calităţi militare şi strategice care-l asemănau chiar cu Mithridates. Noul său statut politic era comparabil cu cel al lui Tiridates, regele Armeniei, din vremea lui Nero.

A urmat războiul dacic al lui Traian, care va duce în anul 106 p. Ch. la transformarea Daciei în provincie romană. În această perioadă, cu două secole mai târzie în comparaţie cu momentul supunerii celţilor şi germanilor din Gallia, Britannia, sau Germania, societatea dacică locală depăşise stadiul tribal, ajungând la etapa statului, pe care nici celţii, nici germanii n-au apucat să o atingă în antichitate. Această evoluţie a avut drept consecinţă, printre altele, lichidarea de către regii daci, foarte probabil prin forţă, a organizării gentilice şi a elitelor tribale. Concret, pentru romani această situaţie a însemnat inexistenţa în Dacia, devenită provincie, a principalului interlocutor social, elita indigenă, bine-cunoscut din experienţa guvernării celorlalte provincii. Lipsa aristocraţiei indigene în Dacia este indicată şi de încetarea emisiunii monedelor locale. În acest context, comunităţile indigene au fost mai uşor deposedate de pământ şi împinse spre zonele periferice, muntoase şi mai puţin productive ale provinciei. Astfel se explică de ce romanii n-au utilizat în Dacia sistemul cunoscut de organizare aplicat peste tot comunităţilor indigene, încercând să modeleze vechile triburi în noi comunităţi, civitates. În acest context este perfect inteligibil de ce în nici una dintre cele peste 4000 de inscripţii latine descoperite în Dacia romană nu sunt atestate aceste civitates. Ele nu au existat în Dacia.

Întemeierea oraşelor romane

Evident, în absenţa acestor civitates, nu au existat nici capitalele acestor teritorii. Apariţia oraşelor romane trebuie aşadar privită dintr-o altă perspectivă. Comunităţile indigene n-au jucat nici un rol în întemeierea oraşelor romane. Aceastea s-au dezvoltat întotdeauna pe amplasamente noi, neutilizate în epoca fierului. Perioada romană a determinat în Dacia o schimbare radicală a tipului de habitat. Principalii factori de urbanizare au fost coloniştii romani aduşi de Traian (“infinitas copias hominum ex toto orbe Romano”, cum spune Eutropius) şi armata romană. Dacă în epoca lui Traian singurul oraş era colonia de veterani Ulpia Traiana Sarmizegetusa (vezi, pe larg capitolul Crearea structurii provinciei), în timpul lui Hadrian au primit statutul juridic de municipiu Napoca, Drobeta şi Romula.

Primul, municipium Aelium Napocensium, a evoluat dintr-o aglomerare de colonişti civili romani sosiţi în primii ani de existenţă a provinciei, foarte probabil un vicus (vezi, capitolul Apariţia aşezărilor de tip vicus). Municipium Aelium Drobetense s-a născut din prima aşezare romană de pe teritoriul Daciei. Ea trebuie pusă în relaţie directă cu podul peste Dunăre şi cu castrul auxiliar de pe malul nordic. Deşi locuirea civilă este puţin cunoscută pe plan arheologic, există totuşi câteva elemente ca incinta poligonală care adăposteşte castrul şi locuirea civilă extinsă pe circa 50 ha. Acest indiciu topografic demonstrează că oraşul este situat deasupra vicus-ului militar de lângă castru, din care a evoluat.

Aceeaşi origine dintr-o aglomerare creată în jurul unui castru o avem şi pentru Romula. Aici sunt cunoscute două castella de pământ timpurii, peste care s-a extins ulterior locuirea civilă. Prin urmare, originea dintr-un vicus militar este foarte probabilă.

Cea de-a doua etapă a urbanizării în Dacia a avut loc în vremea domniei lui Marcus Aurelius. Este vorba despre apariţia unui nou municipiu, municipium Aurelium Apulense, numit de obicei Apulum I (în cartierul Partoş din Alba Iulia, în apropierea râului Mureş).

Oraşul s-a născut dintr-o aglomerare de colonişti care s-au aşezat în interiorul incintei de pământ a unui fost castru de legiune din vremea lui Traian. Este posibil ca această aşezare să fi avut statut juridic de pagus al coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, până în momentul acordării statutului urban, deşi lipsesc deocamdată orice mărturii epigrafice în acest sens. Tot acum şi Napoca devine colonia Aurelia.

În timpul domniei lui Commodus, Apulum I a primit titlul de colonia Aurelia.

Ultima perioadă importantă în procesul de urbanizare din Dacia, cea de apogeu, s-a petrecut în vremea lui Septimius Severus. Ca şi în alte provincii ale căror legiuni i-au fost fidele lui Septimius Severus în vremea războiului civil, şi în Dacia el a recompensat credinţa celor două legiuni acordând statut de municipiu canabae-lor de la Apulum (numit de obicei Apulum II) şi Potaissa. Curând Potaissa va deveni chiar colonia.

Tot sub Septimius Severus iau naştere şi alte municipii, în jurul unor centre militare: Porolissum, Dierna, Tibiscum şi Ampelum.

Probabil că tot el va acorda rang de colonia pentru Drobeta şi, probabil, Romula.

După Septimius Severus nu se mai produc transformări importante în domeniul urbanizării. Ulpia Traiana va primi epitetul de Metropolis, iar Apulum I cel de Chrysopolis. Este posibil ca Apulum II să fi devenit colonia pe la 250 p. Ch. şi tot Decius să fi ridicat şi Romula la rang de colonia.

Crearea unui număr tot mai mare de oraşe a determinat diminuarea teritoriilor şi veniturilor coloniilor mai vechi constituite. Acest lucru a determinat, ca o compensaţie, acordarea statutului de ius Italicum, adică egalitate juridică cu oraşele din Italia, ceea ce însemna scutirea de impozit funciar. Din Digestae a lui Ulpian rezultă că au beneficiat de ius Italicum Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum I, Napoca şi Potaissa. Momentul în care a apărut această nouă situaţie este, foarte probabil tot epoca lui Septimius Severus.

Cercetările arheologice în oraşele romane din Dacia sunt extrem de limitate. Pe de o parte, peste majoritatea s-au suprapus oraşe medievale şi moderne (Apulum I, Apulum II, Napoca, Potaissa, Drobeta, Dierna), pe de alta stadiul cercetărilor este incipient încă în România (Porolissum, Tibiscum, Ampelum, Romula).

Câteva elemente se cunosc privind perioadele de construcţie în cazul oraşului Apulum I (“Partoş”). Aici au fost identificate trei faze de construcţie ale elementelor de fortificaţie. Faza I consta dintr-un vallum reprezentat de un murus caespiticius tipic, o bermă lată de 0,50 m având în faţă un prim şanţ de apărare în cu fundul în formă de “V” şi adânc de 2 m. La 17 m în afara valului era un al doilea şanţ de apărare, la de 2,40 m şi adânc de 1,30 m. Faza II era alcătuită dintr-un nou val de pământ ridicat deasupra primului, din pământul scos din noile şanţuri, cele ale primei faze fiind umplute. În fine, în faza III se constată existenţa unui nou agger şi un zid de piatră, precum şi două noi şanţuri. În faza II s-a produs şi o lărgire a incintei. Elementele de apărare din faza I, dispuse în jurul unui platou uşor înălţat din apropierea Mureşului sunt tipice pentru un castru. Lăţimea suprafeţei fortificate era de circa 400 m, lungimea fiind necunoscută. Pe aceste criterii am apreciat că faza I reprezintă fortificaţia unui castru de legiune din timpul lui Traian, având în vedere că inscripţiile atestă la Apulum două legiuni în acest timp: a XIII Gemina şi I Adiutrix. Faza II, lărgită, tot de pâmânt, poate fi pusă în relaţie cu ridicarea aşezării create între timp peste fostul castru abandonat (legiunea I Adiutrix a fost retrasă din Dacia în anul 114, sau 119 p. Ch.) la rangul de municipiu sub Marcus Aurelius, iar zidul de piatră marchează în mod firesc, în opinia noastră, statutul de colonia din timpul lui Commodus.

În interiorul incintei cercetările au fost mai limitate. Au fost identificate 6 nivele de locuire. În primele trei existau doar structuri constructive din lemn. Prima fază de locuire din interior, care corespundea fazei I a fortificaţiei, conţinea material arheologic databil la sfârşitul secolului I-începutul secolului II p. Ch., cum sunt sigilatele nord-padane. Construcţiile de lemn din fazele 2 şi 3 din interior au o altă orientare şi alt plan decât cele din faza 1. Firesc ele au aparţinut primilor locuitori civili care s-au aşezat peste fostul castru. Abia nivelul 4 pare legat de apariţia municipiului lui Marcus Aurelius, iar ultimele două marchează evoluţia sa.

La Napoca, cercetările întreprinse acum un deceniu au stabilit pentru prima oară o stratigrafie a locuirii romane. Clădirile romane aveau trei faze de lemn şi două principale de piatră, fiecare dintre ele cu câte o subfază corespunzătoare unor reparaţii. Primele două faze de lemn, constând din colibe şi barăci au fost relaţionate cu prima aşezare, vicus-ul de colonişti norico-panonici sosiţi în timpul lui Traian. Cea de-a treia fază conţinea clădiri cu plan regulat cu stâlpi şi cu pereţi de lemn şi lut aşezaţi pe temelii de piatră. Alinierea clădirilor pare legată de existenţa unei reţele de drumuri şi, prin urmare, faza 3 corespunde apariţiei municipiului. Zidurile clădirilor din prima fază de piatră sunt paralele cu cele anterioare din lemn şi lut, ceea ce arată că ele marchează evoluţia urbană.

Cu excepţia edificiilor urbane de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în celelalte 10 oraşe romane ale Daciei nu există astăzi prea multe edificii publice cercetate arheologic. Dintre puţinele exemple pot fi amintite la Apulum, sediul guvernatorului consular al celor trei Dacii cercetat în secolul XIX şi mai recent templul lui Liber Pater.

La Napoca au fost dezvelite fragmentar câteva locuinţe.

Majoritatea informaţiilor de care dispunem provin din inscripţii.

Populaţia oraşelor din Dacia

În privinţa numărului de locuitori ai oraşelor romane, estimările au fost aproximative şi relative, bazându-se doar pe date indirecte (cum ar fi, de exemplu, capacitatea amfiteatrului). Pentru Napoca (suprafaţa între ziduri presupusă de 32,5 ha) s-a apreciat că la început ar fi avut 2000-3000 de locuitori, iar în perioada Severilor trebuie să fi atins circa 10 000 de oameni. Este una dintre cele mai lucide încercări de acest fel. Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa cu o suprafaţă în interiorul incintei de 32,4 ha, ca orice colonie de veterani trebuie să fi avut la început tot circa 2000 de locuitori, sau cum s-a sugerat recent 750-1000 de familii. Cifra de 15 000-20 000 de locuitori avansată pentru Sarmizegetusa ar putea uşor exagerată chiar pentru prima jumătate a secolului III p. Ch., când s-a presupus că oraşul ocupa circa 75 ha. Cu toate acestea istoriografia românească a crescut cifrele, fără vreo bază de calcul reală la 25 000-30 000, sau chiar la 35 000. Pentru Apulum estimarea a fost ridicată până la 30 000-40 000 de locuitori. Recent s-a apreciat că suprafaţa celor două oraşe era de circa 100 ha. La Potaissa suprafaţa locuită era de circa 100 ha, iar populaţia s-a presupus a fi la vreo 20 000-30 000 de locuitori.

Studiul onomasticii, religiei şi culturii materiale a coloniştilor ne arată că aceştia sosiseră din Italia, Illyricum, Thracia, Noricum, Pannonia Germania, Moesia, Asia Mică, Africa, Syria, Egipt. Majoritatea proveneau însă din provinciile europene occidentale vorbitoare de limbă latină, fiind într-un grad avansat de romanizare în momentul sosirii în Dacia. În Dacia Superior şi Porolissensis din prima jumătate a secolului II p. Ch., elementul colonizator de bază sosit chiar din epoca lui Traian provenea din Pannonia şi Noricum. Populaţia din estul Pannoniei este prezentă mai ales în vestul Daciei, în zona urbanizată. Analiza celor circa 4000 de inscripţii din Dacia arată preponderenţa zdrobitoare a vorbitorilor de latină. Doar 40 de inscripţii sunt în limba greacă şi 7 în palmirenă. Din cele 3000 de antroponime atestate în inscripţii, 74% sunt italice romane, 14%sunt greco-orientale, 4% sunt ilire, 4% celto-germanice, 2% traco-moesice, 2% semitice, iar restul de alte origini. La Ulpia Traiana Sarmizegetusa procentul de cognomina latine este de 76%, iar la Apulum de 72 %, ceea ce dovedeşte caracterul profund roman al oraşelor provinciei Dacia.

Populaţia iniţială a Coloniei Ulpia Traiana, întemeiată prin deductio, au reprezentat-o veteranii recrutaţi în epoca flaviană din Italia şi din provinciile romanizate, Hispania, sau Gallia Narbonensis. Procentul de 76% cognomina romane este superior multor oraşe şi chiar Romei. Din cele 800 de inscripţii găsite la Sarmizegetusa doar 5 sunt în limba greacă, restul fiind în latină.

Alte grupuri de colonişti au format aglomerări umane din care se vor naşte oraşe. Coloniştii care erau cetăţeni romani au format comunităţi de cives Romani, sau veterani et cives Romani. Existau şi aşezări locuite în majoritate de peregrini, mulţi dobândind cetăţenia romană pe parcursul secolului II p. Ch.

Religia în oraşe

Cele mai substanţiale informaţii arheologice şi epigrafice provin din colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Aici au fost cercetate templele zeilor medicinei Aesculap şi Hygeia, un templu al lui Liber Pater. De asemenea, la Sarmizegetusa s-a găsit o incintă sacră cuprinzând mai multe clădiri, numite convenţional EM 16, EM 17, EM 18, EM 19, EM 24, EM 29, probabil temple. Se cunoaşte şi planul templului lui Mithras, săpat în secolul XIX, fără a mai putea fi astăzi localizat topografic, precum şi cel al zeilor palmireni.. În apropierea amfiteatrului a fost cercetat templul lui Nemesis. În afara Ulpiei Traiana, doar la Apulum a fost recent identificat arheologic un templu al zeului Liber Pater. Informaţiile privind viaţa religioasă din restul oraşelor romane provin doar din inscripţii. Sunt prezente atât principalele divinităţi greco-romane, cât şi cele orientale, egiptene, celto-germanice. Iată cele mai cunoscute dintre acestea: Aesulap şi Hygeia la Apulum, Apollo la Ulpia Traiana, Fortuna la Apulum, Diana la Ulpia Traiana, Iupiter Optimus Maximus la Apulum, Napoca şi Potaissa, Nemesis la Apulum, Deus Aeternus la Apulum, Deus Azizus la Potaissa, Cybele la Drobeta şi Ulpia Traiana, Iupiter Dolichenus la Apulum şi Ulpia Traiana, Mithras la Apulum, Sabazios la Apulum şi Drobeta, Sol Invictus la Apulum, Isis la Ulpia Traiana, Caelestis la Ulpia Traiana, Iupiter Optimus Maximus Bussumarius la Apulum, Hercule Magusanus la Ulpia Traiana, Bel Hammon la Ulpia Traiana, Iarhibol la Apulum, Iupiter Cimistenus la Apulum, Malagbel la Ulpia Traiana, Serapis la Potaissa.

Locuitorii oraşelor romane din Dacia cunoşteau şi apreciau imaginile mitologiei greco-romane, cum rezultă, de exemplu, din două mozaicuri (azi pierdute) găsite la Ulpia Traiana. Este vorba despre ciclul troian ilustrat prin “Judecata lui Paris” şi “Priam cerându-i lui Ahile trupul lui Hector".

Prezenţa zeilor în arta antică este bine reprezentată mai ales prin statuile de cult. Dintre ele se remarcă cele cu dimensiuni colosale, cum este statuia lui Iupiter tronans de la Apulum, care era destinată cellei centrale din templele capitoline. Tot de la Apulum provine şi statuia unei Hecate triformis, iar dintr-un mithraeum de la Potaissa, capul unei statui colosale a lui Mithras. La Napoca, s-a descoperit o mare statuie a lui Priap. Statuile de dimensiuni mijlocii şi statuetele erau aduse, de obicei, de către credincioşi în temple. Dintre cele mai remarcabile sunt statuia lui Liber-Dionysos de la Apulum, sau cea a zeului trac Zbelsurdos de la Apulum. Dintre numeroasele statuete menţionăm pe cele ale lui Nemesis de la Ulpia Traiana, Napoca şi Apulum. Semnificativ pentru religia din Dacia este şi relieful de cult, utilizat frecvent în cultul lui Mithras, sau al Cavalerului Trac. Câteva lucrări artistice remarcabile din Dacia sunt şi mici statuete de bronz, cum este Iupiter fulminans de la Potaissa, creat, probabil, în cercul urmaşilor lui Phidias, Mercur de la Potaissa, sau o menadă de la Ulpia Traiana ce urmează modelul lui Scopas.

În Dacia sunt cunoscute circa 2200 de monumente epigrafice şi sculpturale cu caracter religios, majoritatea provenind din mediul urban. Ponderea monumentelor dedicate panteonului clasic, greco-roman, este de 73 %, concordând cu ponderea onomasticii romano-italice în inscripţiile din Dacia (74 %). Dintre cele 12 divinităţi ale panteonului clasic (dii consentes), cel mai bine reprezentat este Iupiter, mai ales la Apulum şi Potaissa. Dintre zeii orientali cel mai popular în Dacia este Mithras. Nici un monument epigrafic sau figurativ nu atestă perpetuarea în Dacia romană a divinităţilor indigene dacice (Zalmoxis, Gebeleizis) şi nu există nici dovezi despre vreo interpretatio Dacica pentru unele divinităţi clasice.

În viaţa religioasă şi politică a oraşelor un rol deosebit îl avea şi ordo Augustalium, o asociaţie care cinstea cultul Romei şi al împăratului. Augustales sunt atestaţi exclusiv în oraşe, la Ulpia Traiana, Apulum, Drobeta, Potaissa şi Napoca. Tot din categoria cultelor politice face parte şi cultul pentru Domus Divina. La Ulpia Traiana cultul imperial era celebrat de către un concilium Daciarum trium, care avea în frunte un sacerdos arae Augusti (coronatus Daciarum trium), apărut probabil în vremea lui Severus Alexander, când este atestat documentar sigur. Sarcina acestei instituţii era celebrarea cultului imperial în numele tuturor comunităţilor provinciei, având ca scop exprimarea loialităţii faţă de împărat şi Imperiu a provinciei şi locuitorilor ei.

Concluzii

Viteza urbanizării în Dacia a fost ridicată, în ansamblu. În Pannonia vecină, unde existau civitates indigene, acestea şi-au început existenţa în forme romane în vremea lui Claudius, ajungând municipii abia sub Hadrian. Calea de la vicus la municipiu a fost mai scurtă cu o jumătate de secol în unele cazuri în Dacia, unde evoluţia a pornit de la aşezări ale coloniştilor romani, nu de la civitates, care n-au existat. De altfel, nici unul dintre oraşele Daciei nu suprapune vreo aşezare indigenă de la sfârşitul epocii târzii a fierului.

Urbanizarea a constituit cea mai spectaculoasă dintre transformările petrecute la nordul Dunării după ce aici s-a instaurat dominaţia politică a Imperiului Roman. Urbanizarea reprezintă o componentă centrală a schimbărilor denumite în mod convenţional prin termenul de “romanizare”. Civilizaţia urbană romană a impus în Dacia limba latină, religia greco-romană şi mentalitatea romană.

Rezumat:

În secolul I a. Chr. Burebista şi-a impus dominaţia asupra triburilor dacice şi a oraşelor greceşti de pe ţărmul Mării Negre. Stăpânirea sa se întindea de la Dunărea mijlocie la Marea Neagră. Ea s-a fărâmiţat la moarte întemeietorului său în mai multe formaţiuni distincte. Cea mai puternică dintre acestea este cea care avea centrul în m-ţii Orăştiei. Aici se va ridica în vremea lui Domitianus regele Decebalus, care, drept recunoaştere a puterii sale, este declarat Rex amicus populi Romani după câteva campanii de succes împotriva Romei. Împăratul Traian reuşeşte însă la începutul secolului II să anihileze puterea regelui dac şi să ocupe Dacia pe care o transformă în provincie.

Deoarece statul dac centralizat anihilase sau slăbise elitele sociale locale, în Dacia romană nu există civitates; prin urmare, procesul de urbanizare s-a bazat pe numărul mare de colonişti. Mai întâi a fost fondată Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa în vremea lui Traian, pentru ca ulterior pe parcursul secolului II să se adauge cele 10 oraşe ale provinciei: Napoca, Drobeta, Romula, Apulum I, Apulum II, Potaissa, Porolissum, Dierna, Tibiscum şi Ampelum. Unele dintre acestea se vor ridica în scurt timp la rangul de colonie, cum este cazul oraşelor Apulum I, Potaissa şi probabil Apulum II şi Romula. O parte vor primi ius Italicum, cum este cazul oraşelor Sarmizegetussa, Apulum I, Napoca şi Potaissa. Originile acestor oraşe sunt fie militare (vici sau castre abandonate), fie civile (comunităţi de colonişti romani).

Cunoaşterea arheologica a acestor aşezări este limitată. Astfel, la Apulum este relativ bine cunoscută structura sistemului defensiv al oraşului ca şi existenţa în interior a şase faze de locuire, trei de lemn, una mixtă şi două de piatră. În Napoca stratigrafia recent stabilită atestă prezenţa a trei faze de lemn şi două de piatră în evoluţia clădirilor din interiorul municipiului. În afara de edificiile Sarmizegetusei, puţine clădiri publice au fost cercetate la Apulum şi Napoca.

Populaţia oraşelor Daciei a fost estimată pornind de la informaţii indirecte, cum ar fi capacitatea amfiteatrului. Cele mai rezonabile cifre indică o populaţie de 10,000 de locuitori la Napoca în vremea lui Septimius Severus – 15,000-20,000 pentru Sarmizegetusa şi 20,000-30,000 pentru Potaissa. Originea coloniştilor este foarte variată dar majoritatea de 74% o reprezintă după nume coloniştii vorbitori de limbă latină. Procentajul urcă la 76% în cazul Sarmizegetusei.

Oraşele erau de asemenea importante centre religioase. Mai multe temple au fost excavate în oraşele Daciei romane, cu precădere în Ulpia Traiana Sarmizegetusa. De asemenea numeroase inscripţii atestă o varietate largă de divinităţi greco-romane, orientale, egiptene, celtice şi germanice. Expresia artistică a credinţelor religioase ale locuitorilor oraşelor se găseşte în mozaicuri, statui colosale de cult, statui şi statuete votive. Divinităţile greco-romane predomină (74%) iar dintre zeii orientali cel mai popular este Mithras. Cultul oficial era reprezentat în Dacia de ordo Augustalium şi de concilium Daciarum trium.

Dintre cele 11 oraşe ale provinciei 10 se găsesc în jumătatea vestică a teritoriului, zona cea mai dezvoltată din punct de vedere economic, în timp ce numai unul singur se află în sud-est. Procesul de urbanizare din Dacia a fost deosebit de rapid şi a reprezentat una din cele mai importante componente ale urbanizării.

Coriolan Opreanu, Mihaela Mihalachi

Hărţi şi ilustraţii: Mihaela Mihalachi, Coriolan Opreanu

Bibliografie:

Ardeţ, A. Le municipe romain de Tibiscum, în La politique edilitaire dans les provinces de l’Empire romain II eme-IV eme siecles après J. C., Cluj-Napoca, 1993, p. 83-88.

Ardevan, R., Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998.

Bărbulescu, M., Potaissa.Studiu monografic, Turda, 1994.

Cociş, S. Voişan, V., Paki, A., Raport preliminar privind cercetările arheologice din str. V. Deleu în Cluj-Napoca, în ActaMN, 32, 1, 1995, p. ?

Daicoviciu H., Alicu D., Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Bucureşti, 1984.

Dana, D. Les Daces dans les ostraca du désert oriental de l’Egypte. Morphologie des noms daces, în ZPE, 143, 2003, p. 166-186.

Diaconescu, Al., The towns of Roman Dacia: an overview of recent archaeological research, în Roman Dacia. The making of a provincial society (eds. W. S. Hanson, I. P. Haynes), JRA, Suppl. Ser., 56, Portsmouths, Rhode Island, 2004, p. 87-142.

Eck, W., Lobüscher T., Ein neuer Stadtplan der Colonia Ulpia Traiana Dacica Sarmizegetusa, în ZPE, 137, 2001, p. 263-269.

Opreanu C. H., Legio I Adiutrix in Dacia. Military Action and its place of garrison during Trajan’s reign, în Roman Frontier Studies XVII (ed. N. Gudea), Zalău, 1999, p. 571-584.

Opreanu C. H., Relationship of forts to town origins in Roman Dacia, în Army and Urban Development in the Danubian Provinces of the Roman Empire (H. Ciugudean, V. Moga), Alba Iulia, 2000, p. 79-89.

C. Opreanu, Colonisation et acculturation en Dacie. Les mécanismes de l’intégration dans le monde romain, în Orbis antiquus. Studia in honorem Ioannis Pisonis (eds. L. Ruscu, C. Ciongradi, R. Ardevan etc.), Cluj-Napoca, 2004, p. 651-661

Piso I. Die soziale und ethnische Zusammensetzung der Bevölkerung in Sarmizegetusa und in Apulum, în Prosopographie und Sozialgeschichte. Studien über Metodik und Erkenntnis möglichkeit der kaiserzeitlichen Prosopographie. Kolloquium Köln 24-26 Nov. 1991 (ed. W. Eck), Köln- Wien-Weimar, 1993, p. 315-335.

Piso I., Le territoire de la Colonia Sarmizegetusa, în EphemerisNapocensis, 5, 1995, p. 63-82.

Rusu A., Alicu D., Templele romane din Dacia I., Deva, 2000.

Tudor D, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968.